Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Vremea cireşelor coapte

        de Varujan Vosganian

(fragment)

– M-ai întrebat dacă, într-un fel sau altul, Melania şi-a luat rămas bun de la mine, a spus domnul Simion.

Stătea cu genunchii lipiţi, cu palmele desfăcute pe genunchi şi privirile plecate spre vârfurile degetelor. Lavinia îi pusese pe măsuţă o farfurie cu biscuiţi şi o ceaşcă cu cafea. Domnul Simion mulţumise, dar nu se atinsese de ele. Avea gâtul uscat, i-a cerut doar un pahar cu apă din care a băut cu înghiţituri mici, uitase să-i spună să nu fie rece. Lavinia l-a aşteptat până ce a pus paharul pe tăblia mesei. Se vedea că era o conversaţie pe care niciunul dintre ei n-o purta cu plăcere şi nu se grăbea s-o urnească.

– M-am gândit aşa, că înainte de..., a început Lavinia, cu vocea ei dogită de tutun. Oamenii spun lucruri importante, ceva care să prevestească ori să lămurească, să dea de gândit... Ceva care în alte ocazii nu se poate spune.

Domnul Simion a negat, mai degrabă pentru sine decât pentru Lavinia.

– Nu şi-a luat rămas bun. În orice caz, nu de la mine.

Lavinia şi-a pus coatele pe masă.

– Dar de la cine?

Domnul Simion şi-a simţit iar gâtul uscat, ca de fiecare dată când şoptea, năuc, numele acela:

– Kerestes Zoltan. Ştii cumva cine e?

Lavinia şi-a dus mâna la gură a mirare, dar apoi nedumerirea i s-a preschimbat într-un râs care nu avea nici urmă de veselie. Când a văzut, însă, chipul încremenit al domnului Simion, şi-a revenit.

– Zolly? Nu se poate.

Şi tot ea, ca răspuns la tresărirea încruntată a privirilor domnului Simion.

– Zolly e mort de mai bine de şaizeci de ani.

– Am găsit o scrisoare la căpătâiul patului. Era de la el.

– A! scrisoarea aia, s-a dumirit Lavinia. N-am observat-o, unde era?

– Într-o carte.

Şi dacă o observai, ce făceai? îi venea să-ntrebe. Ai fi ascuns-o de mine, fireşte. În loc de asta, a întrebat:

– L-ai cunoscut?

– Sigur că l-am cunoscut. Era îndrăgostit lulea de Melania.

– Şi ea de el?

– Ce mai contează acum? Ce-ai vrea să-ţi spun?

– Habar n-am, a răspuns, descumpănit, domnul Simion. Dacă aş fi ştiut ce-o să-mi spui, nu mai veneam.

– Spuneai c-ai găsit scrisoarea. N-ai citit-o?

– Nu se cuvenea.

Lavinia şi-a aprins cu gesturi studiate o ţigară şi l-a privit, printr-un rotocol de fum:

– Nici măcar n-ai deschis-o?

– Am citit fără să vreau primele rânduri. N-am mers mai departe. Era ceva foarte personal. Domnul Simion a tras adânc aer în piept, înainte de a spune: „Cireşica mea dulce.”

Şi apoi, revăzând cu ochii minţii tot ce citise: „Cireşica mea dulce, la tine trebuie să fie vremea cireşelor coapte. Aici, în jurul meu, nu e nici măcar timpul cireşelor putrede, e vremea cenuşii, a lucrurilor care au fost şi n-or să mai fie.”

– Ăsta era Zolly, a încuviinţat Lavinia. Melaniei îi plăceau foarte mult cireşele. Dar bănuiesc că ştii.

– Mie nu mi-a dat voie să-i spun Cireşica.

– Dar cum de ţi-a venit tocmai numele ăsta?

– Când iubeşti pe cineva, îi găseşti numele adevărat. Ea s-a supărat, n-am ştiut niciodată de ce.

– S-a supărat, da. A crezut că ştii de Zolly. Era convinsă că eu ţi-am spus şi nu m-a iertat pentru asta. Acum văd că a fost doar o întâmplare.

– Poate că n-a fost doar o întâmplare...

Domnul Simion, văzând paharul de apă gol, s-a hotărât să bea din cafea. Mâna stângă îi tremura, a apucat ceaşca cu amândouă mâinile, să n-o verse.

– N-am înţeles de ce trebuia să se supere.

– Era o amintire care o durea. Credea că ai făcut-o dinadins.

– Cum aş fi putut să fac una ca asta?

– Aşa cum fac oamenii tot felul de lucruri. Când ai ceva de ascuns, le judeci pe toate după secretul tău.

Domnul Simion şi-a coborât din nou privirile, încercând să-şi nimerească degetele tremurânde, de la o mână la alta. Laviniei i s-a făcut milă de el.

– S-a întâmplat demult, Simi, foarte demult. Melania era doar o puştoaică de liceu. Zolly terminase Universitatea Maghiară. Nu ştiu unde s-au cunoscut sau cumva a văzut-o pe stradă şi i-a plăcut de ea aşa, fără s-o cunoască. Melania era foarte frumoasă, ştii bine...

– Era foarte frumoasă, a repetat domnul Simion, revăzându-i profilul în penumbra Bibliotecii Universitare.

– M-ai întrebat dacă l-a iubit. Da, l-a iubit, aşa cum poate iubi o fetişcană de şaisprezece ani, cu totul şi pe închipuitelea. Erau frumoşi împreună.

Domnul Simion şi-a muşcat buza. Cumnata lui nu l-a plăcut niciodată, nu se aştepta să-l menajeze. Ba chiar simţea la Lavinia o licărire de satisfacţie, de parcă abia aşteptase clipa în care să-i poată vorbi despre lucrurile astea.

– Ciudat, a spus, totuşi, domnul Simion, nu că ar fi vrut s-o contrazică, dar ceva din amintirile lui nu se potrivea. Eu eram convins că n-a mai fost cu niciun bărbat.

– Ţi-a spus ea asta?

Domnul Simion a simţit ironia muşcătoare din întrebarea ei.

– Nu trebuia să mi-o spună...

– Oricum, dacă n-a fost Zolly, altcineva nu putea să fie. Nu ştiu cât de tare l-a iubit cât au fost împreună. Dar ştiu că l-a iubit foarte tare când nu mai era lângă ea. I-a iubit absenţa. Voi, bărbaţii, nu ştiţi ce înseamnă asta. Voi nu puteţi iubi decât pe ce puneţi mâna. Mă rog, dacă asta se cheamă iubire.

– Mai vreau nişte apă, te rog, a îndrăznit domnul Simion, ca să aibă răgazul să-şi amintească de cuvertura pe care o netezise în absenţa Melaniei.

Ea l-a lăsat să bea pe îndelete, fixându-l cu o privire pe care domnul Simion nu se simţea în stare s-o înfrunte.

– Probabil că n-au făcut dragoste, a continuat ea, pentru că s-au iubit prea mult. Le era destul şi-aşa. Zolly i-a promis că nu se atinge de ea până nu împlineşte optsprezece ani. Se vede că s-a ţinut de cuvânt.

– Nu ţi-a spus şi asta? nu s-a putut stăpâni domnul Simion.

– Ba da, eram sora ei mai mare şi-mi spunea tot. Dar de data asta, nu ştiu de ce, n-am crezut-o. Vezi că nici noi n-aveam sută la sută încredere una în alta. Deşi, cum îţi dai seama, şi una, şi cealaltă spuneam adevărul.

– Dar Melania a împlinit într-o bună zi optsprezece ani. Eu tocmai atunci am cunoscut-o.

– Sigur că i-a împlinit. Mai avea puţin şi împlinea chiar optzeci. Numai că, vezi tu, nici n-au apucat să se cunoască bine că Zolly a dispărut. Dintr-odată n-a mai ştiut nimeni nimic de el. Parcă l-a înghiţit pământul. Cineva ne-a spus că l-a văzut la Securitate. Nu era sigur că-i el, era bătut rău, avea faţa plină de sânge închegat. Voi, la Bucureşti, nu prea aţi simţit chestia asta, dar la Cluj, în toamna lui ’56, a fost prăpăd, au arestat pe capete, mai ales unguri, studenţi şi profesori de la Universitatea Maghiară. Zolly nu s-a mai întors. Melania l-a tot aşteptat, a întrebat în dreapta şi-n stânga, mi-era frică să n-o ia şi pe ea. Până la urmă s-a confirmat chestia cu Securitatea. Zolly a ajuns la Sighet, fără proces, fără nimic, pe vremea aia nimeni n-avea curaj să le ceară socoteală. Melania aproape că şi-a pierdut minţile, o aduceam noaptea din gară, tremura toată şi plângea. Aştepta pe peron, nici ea nu ştia ce, să se întâmple o minune. Ai mei au zis că, dacă rămâne în Cluj, înnebuneşte de-a binelea şi ne bagă pe toţi în belea. Aşa că au trimis-o la Bucureşti. A fost o surpriză c-a intrat la Filologie. Ei i-a plăcut franceza întotdeauna, dar cred că ştii şi asta.

– Îi plăceau existenţialiştii, a întărit domnul Simion. Şi Cioran.

– Cioran nu-i plăcea, o neliniştea. Dar asta îi făcea bine. Cioran nu era pentru ea un autor, era un interlocutor. Polemiza cu el în gând. Ştii, Melania a dus toată viaţa lipsă de interlocutori.

Domnul Simion a primit şi vorbele astea ca pe o arsură, dar n-a replicat. Orice-ar fi fost, nu voia s-o întrerupă. Lavinia şi-a mai scos o ţigară, apoi i-a întins şi lui pachetul.

– Nu fumez, a refuzat domnul Simion. Când eram student, fumam câte un pachet pe zi. De când am cunoscut-o pe Melania, m-am lăsat, ei nu-i plăcea.

Lavinia a încuviinţat, bun prilej să mai tragă un fum.

– Cu Bucureştiul nu s-a rezolvat nimic, a continuat, cu aceeaşi voce spartă. Cu cât oraşul e mai mare, şi singurătatea e mai mare. În plus, şi în Bucureşti existau gări şi peroane unde poţi aştepta trenuri care nu vin niciodată. Până când te-a întâlnit pe tine. O vreme m-am mirat că te acceptă, dar după ce te-am cunoscut mai bine am înţeles de ce. Tu nu ţii neapărat să faci pe deşteptul, nu vrei să arăţi că ai haz, la drept vorbind, nici nu prea ai, nu vrei să dovedeşti cu tot dinadinsul că ai dreptate. Erai în preajma ei fără s-o stinghereşti.

– Nu m-am gândit că e o calitate să treci neobservat.

– Nu neobservat, ci util. Doar atât cât trebuie, nici mai mult, nici mai puţin.

– N-am ştiut de fascinaţia asta a ei pentru gări. Am fost convins că nu-i place să călătorească tocmai pentru că trebuia să luăm trenul.

– Asta s-a întâmplat mai târziu. Atunci îl aştepta pe Zolly. L-a aşteptat ani de zile. În gară, pe peron, ori mâncând cireşe şi uitându-se pe fereastră. Când s-a dat amnistia, în ‘64, ne-am trezit cu ea la Cluj, s-o găsească Zolly acasă când îl eliberează. Numai că el n-a venit. A apărut altcineva care a adus scrisoarea pe care ai găsit-o. Scrisese fiecare câte una şi o dăduse celuilalt. Care scapă s-o ducă şi pe-a lui. S-a întâmplat că emisarul a fost celălalt. Zolly a dispărut din închisoare în vara lui ’58 şi dus a fost. Probabil că l-au omorât odată cu Imre Nagy.

– O mie nouă sute cincizeci şi opt, a murmurat domnul Simion, gândindu-se la ovaţiile din Sala Ateneului pentru Dublul de Bach, cântat, ca un semn al armoniei, de Menuhin şi Oistrach, fiecare cu vioara celuilalt.

– M-am întors cu ea la Bucureşti, nu mai puteam s-o las singură. Mi-era frică să nu se arunce în faţa trenului. Nu s-a sinucis, doar s-a măritat cu tine.

– De ce? a întrebat domnul Simion, cu vocea pierită.

– Ca să poată fi singură, presupun. O femeie nemăritată, dacă e tânără şi frumoasă, trebuie să reziste la tot felul de îndrăzneli şi necuviinţe. Cu tine se apăra de toţi ceilalţi.

– De mine cine o apăra?

– De tine o apărai tu....

Domnul Simion a încuviinţat în gând.

– De-aia a început să urască gările. Pe peron sunt oameni care îi îmbrăţişează pe cei care coboară din tren.

– Putea să-mi spună.

– La ce-ar fi folosit? Oricum, nu puteai să îndrepţi nimic. Nu înţelegi? Ea voia să fie singură cu el, dacă ţi-ar fi spus, ar fi fost ca şi cum te-ai fi instalat între ei. Ar fi trebuit să-şi împartă amintirile cu tine.

– Nu mi-a dat nicio şansă, a bâiguit domnul Simion. El era mort, nu mai putea să greşească, era lipsit de păcat. Cum să lupţi cu cineva a cărui absenţă e atât de desăvârşită?

– Nu e ce crezi. Îi erai, într-un fel, drag. Poate că în alte împrejurări, te-ar fi iubit.

– Am ştiut mereu că nu mă iubeşte.

– Şi atunci, cum de-ai rămas atâta timp lângă ea?

– Eu cred că poţi iubi cu adevărat când nu vrei să câştigi cu tot dinadinsul.

– Ce să zic? Poate că ar fi trebuit să avem discuţia asta acum şaizeci de ani...

Domnul Simion s-a ridicat cu efort. De la adolescentul întârziat care vorbise până atunci se întorsese la omul bătrân.

– Poate că n-ar fi trebuit să avem discuţia asta niciodată.

– Ia şi pachetul, i-a mai spus Lavinia. Nu ştii când îţi vine chef să tragi din ţigară.

*

Luna mai, vremea cireşelor coapte. O voce îi repeta în urechi cuvintele astea, domnul Simion se întreba dacă nu cumva, deschizând plicul, eliberase un duh care nu-i mai dădea pace. Parcă nu era adevărat ce i se întâmpla şi nici n-ar fi fost surprinzător ca lucrurile să stea chiar aşa. Jucase pe spectatorul propriei vieţi, rolul lui Simi cel prostuţ, şi acum, când ajunsese domnul Simion, nu-i rămăsese decât să aplaude sau să părăsească sala de spectacol în tăcere. Podiumul pe care rochiile Melaniei făceau câte un pas înainte pentru a se înclina în faţa publicului şi a-şi spune propria poveste nu era doar o fantezie. Printre ele ar fi trebuit să se afle şi el, partener, pe rând, al fiecăreia, fără ca, totuşi, amintirile să le fie comune.

Domnul Simion a coborât din troleibuz la Piaţa Galaţi. A trecut prin dreptul pieţei, uitându-se într-o parte. Se temea să nu-l vadă negustorul de puieţi şi să strige după el. Trecătorii pe care-i zărea cu coada ochiului îl priveau fără să-l vadă. Lumea îşi avea ritmul ei, domnul Simion mergea printre ceilalţi în slow motion, deja el şi ei nu mai puteau exista în acelaşi timp. Şi, totuşi, la intrarea în Parcul Ioanid:

PRIMUL VECIN: Da’ ştiu că umbli, vecine! Mai bine vino pe bancă, lângă noi, să-ţi tragi sufletul.

AL TREILEA VECIN (cu buza de sus îngroşată peste cea de jos, probabil din pricina unei pareze, metamorfoza dându-i profilul unui tapir): Thrage bhine de shuflet, hă-hă, cu amândhouă mhâinile, să nu ţi-l tragă mhoartea. Floare-n mhână, vhată-n nas!

Al treilea vecin a continuat să behăie, deşi nu i-a ţinut nimeni isonul. Domnul Simion n-a găsit ceva de spus.

AL DOILEA VECIN: Dacă nu vrei să vorbeşti cu noi, nu-ţi foloseşte la nimic, pentru că, uite, vrem noi să vorbim cu tine. Şi vezi că, oriunde te-nvârţi, până la urmă tot de noi dai.

PRIMUL VECIN: De noi ai dat tot timpul, nu-i aşa, vecine?

DOMNUL SIMION: Aşa e. Ne tot întâlnim prin cartier.

PRIMUL VECIN: Suntem bucuroşi că ne întâlnim.

AL DOILEA VECIN: Ca între vecini, nu?

AL TREILEA VECIN (cu o căutătură parşivă): Nhumai că nu ne bhucurăm în acelaşi timp. Nu ne bhucurăm împhreună.

DOMNUL SIMION (fără să încerce să se apropie): Ce vreţi să spuneţi?

PRIMUL VECIN: Dumneata te bucuri când vin ai dumitale, noi ne bucurăm când vin ai noştri.

DOMNUL SIMION (intrigat): Care-s unii şi care-s alţii?

AL TREILEA VECIN: Ai nhimerit-o, vhecine, să-nthrebi. Parcă acu treizheci de ani ştiai mai bhine, le-ai phierdut şi mhata şhirul.

PRIMUL VECIN (împăciuitor): Oricât ar încerca unii să trântească uşa după ceilalţi, mereu se găseşte careva să ţină piciorul în uşă, să nu se-nchidă de tot.

AL DOILEA VECIN: Ăla e cel mai deştept.

DOMNUL SIMION (sincer): Nu ştiu despre cine vorbiţi.

PRIMUL VECIN (cu o duioşie prefăcută): Ce bine, nu? Altfel poate că nu apucai vârsta asta.

DOMNUL SIMION (iritat): Suntem cam de-o vârstă.

PRIMUL VECIN (tăios): Da, dar noi n-am îmbătrânit degeaba.

AL TREILEA VECIN (cu aceeaşi veselie seacă, nepotolită): Unii îmbhătrânesc pe gratis, alţhii îmbhătrânesc pe bhani.

AL DOILEA VECIN: Acuma chiar n-are rost să mai explicăm care-s unii, şi care-s alţii.

PRIMUL VECIN: Măcar atâta lucru să fi învăţat, vecine, că e bine să înţelegi din prima.

AL DOILEA VECIN: Şi dacă nu-nţelegi din prima, trebuie să-ţi explice cineva. Şi-atuncea o să-nţelegi, vrei, nu vrei.

DOMNUL SIMION (uitându-se când la unul, când la altul): Chiar nu-nţeleg ce vreţi să spuneţi.

AL TREILEA VECIN: Hai că eşti shimpatic!

Domnul Simion încuviinţă pentru sine. Şi prostuţ, nu numai simpatic.

PRIMUL VECIN: Chiar nu vrei să te aşezi cu noi?

AL DOILEA: N-am vrut să te supărăm.

DOMNUL SIMION: De ce să mă supăr? Sunteţi între voi trei, le aveţi pe-ale voastre.

PRIMUL VECIN: Nu suntem doar noi trei. Şi Dumbrava Roşie nu e doar asta pe care o vezi. Nu e numai strada asta dreaptă care începe la ieşirea din parc. E mult mai lungă şi se răsuceşte în spirală. Şi nici nu ştii câţi vecini ai.

AL PATRULEA VECIN (iese de după un trunchi): Hei, ce facem noi aici, povestim?

AL CINCILEA VECIN (din spatele tufişurilor de măceş): Nu contează povestea, contează cine povesteşte.

AL ŞASELEA VECIN (care până atunci era magnolia superbă, cu petale ca gâtul de lebădă): Contează cine numără în poveste.

AL ŞAPTELEA VECIN (care s-a apropiat din spate): Mereu e cineva care contează.

AL OPTULEA VECIN (coborând din copac): Contul contează, cum zice francezul.

Vecinii se înmulţeau în spatele primilor trei. Veneau dinspre Dumbrava Roşie, desprinzându-se din tencuielile îngălbenite, susurau din temelii precum şarpele casei, gâlgâiau precum ştimele printre ţevi, săreau ca garguiele de pe streşini. Domnul Simion privea cu ochii măriţi de spaimă imaginea asta în care capetele se îndeseau şi se micşorau în depărtare, până deveneau cât nişte gămălii de ac. Ar fi arătat precum icoana tuturor sfinţilor, dacă privirile nu le-ar fi fost încruntate, dacă deasupră-le n-ar fi plutit o pâclă gălbuie ca aburii de pucioasă şi dacă, în nemişcarea lor, nu s-ar fi ghicit un fel de pândă.

Domnul Simion s-a dat, buimac, un pas înapoi, s-a împiedicat de buza aleii şi a căzut. S-a ridicat cu greutate, nu-l durea nimic, simţea doar un cerc strângându-i tâmplele. S-a îndepărtat cât a putut de repede, gâfâind şi cu inima gata să-i spargă pieptul. Icoana aplecată într-o rână a tuturor vecinilor nu s-a mişcat şi totuşi o simţea urmându-l fără să păşească, alunecând ca un gasteropod.

PRIMUL VECIN (cu un glas plin de ecouri, de parcă odată cu sunetul s-ar fi auzit toate armonicele): Unde fugi?

AL DOILEA VECIN (într-o eterofonie): N-ai unde să fugi.

AL TREILEA VECIN (cu toate gâlgâieile, icnetele şi nădufurile deodată): Nici Zholly n-a avhut.

Numele acesta s-a auzit deodată deasupra caselor şi copacilor, s-a spart în ţăndări şi s-a lovit de pereţi, rostogolindu-se. Nu sunt eu Zolly, îi venea să strige, dar nu întorcea privirile, de teamă. A intrat în casă, a închis uşa după el şi a rămas aşa, cu ochii închişi, cu inima bătându-i nebuneşte şi cu respiraţia atât de precipitată încât nările îi ardeau. După câteva minute abia, s-a dumirit că în jur e linişte, nu bate nimeni la uşă şi nu strigă, adresându-i-se cu nume străine, în batjocură. Lucrurile din hol îl priveau cu aceeaşi răbdare, uşor nedumerite, mantoul Melaniei, atârnat în cuier, părea că venise odată cu el, iar pantofii abia scoşi stăteau cuminţi, cu vârfurile frumos îndreptate spre perete.

Domnul Simion a simţit o uşoară ameţeală care se adăuga imboldului de a urina. Ar fi trebuit să se simtă la adăpost, odată ce uşa se închisese în urma lui. Aici, la el acasă. Numai că avea impresia că a intrat într-o locuinţă care nu era a lui, trăieşte o viaţă care nu e a lui. Se temea să se uite în oglinda din hol, poate că ar fi văzut un chip care nu era al lui.

DOMNUL SIMION VORBEŞTE CU SIMI, PROSTUŢUL

care s-a desprins din pieptul lui şi a păşit înainte, privind din când în când peste umăr. Simi, prostuţul, se simţea în largul lui, domnul Simion îl urma, stânjenit, cu palma lipită de perete, să nu se rătăcească. Simi s-a îndreptat cu un mers neobişnuit de tineresc, încetinit doar de timiditate, spre uşa Melaniei.

Năluca s-a strecurat prin deschizătura uşii. Acolo era lumea lui Simi, prostuţul. Domnul Simion era un străin, simţea că n-are dreptul să intre. Nu, cel puţin cât timp Simi era acolo, amestecându-se printre rochii, umflându-le mânecile şi ridicându-le poalele într-un joc care-i fusese interzis atâta vreme şi de care prostuţul găsise prilejul să se bucure abia acum, respirându-le adânc parfumul, afundându-şi faţa în mătasea lor, căutând în ele, pe potriva lui, năluca Melaniei.

Femeia pe care am iubit-o a murit, a repetat domnul Simion, ceea ce Simi, cât era el de prostuţ, privind cu ochii umezi, avea, până la urmă, să înţeleagă. E ca şi cum atunci când făceam dragoste nu eram singuri. Aveam impresia că împreună cu noi veghea moartea, dar asta era numai pe jumătate adevărat. Dumnezeu are acelaşi nume pentru toţi, dar moartea are, odată cu fiecare dintre noi, alt nume.

O iubeam pe Melania, a spus domnul Simion şi Simi a încuviinţat, mângâind visător cuvertura care, pentru el, era netedă, căci pentru năluci, care nu se pot răni, toate suprafeţele sunt netede. Făceam dragoste cu ea, a continuat domnul Simion, dar ea nu făcea dragoste cu mine. Când gemea, când pântecul ei se destindea şi pe urmă zvâcnea, iar pulpele se strângeau în jurul pulpelor sau buzelor mele, ea se iubea cu Zolly. Se iubea cu moartea, care purta numele lui. Tu, Simi, prostuţule, nu erai decât un medium care o ajuta să intre în transă şi să-l vadă. Tu erai un emisar, nu-ţi era încredinţat niciun mesaj, nu aduceai decât tăcerea, restul îl făcea moartea. Iar eu nu eram decât luntraşul, legat la ochi şi acela, ca să nu vadă îmbrăţişările îndrăgostiţilor cuibăriţi în barcă.

Simi s-a întors şi l-a privit, iar domnul Simion l-a privit la rândul lui, fără să se ferească. S-au apropiat şi, copleşiţi de aceeaşi durere, s-au îmbrăţişat. Când şi-a desfăcut braţele, la pieptul domnului Simion nu era nimic, pentru prima oară el şi viaţa lui se întâlniseră cu adevărat. Domnul Simion plătise preţul pentru a fi el însuşi şi a vedea lucrurile cu limpezime. Simi prostuţul dispăruse.

Camera a început să se populeze cu umbre, aerul se îndesea şi domnul Simion a înţeles că se pregătea înserarea. Era momentul potrivit pentru a reaşeza rădăcinile copăcelului în întuneric. A ieşit în hol, cu genunchii încă tremurând şi cu năluca zvâcnindu-i în piept. A găsit hârleţul şi lopata în debara, acolo unde zăcuseră ani de zile alături de alte unelte care se dovediseră până atunci la fel de nefolositoare. A ieşit în curte, a făcut doi-trei paşi întinşi, ca şi cum ar fi măsurat cu metrul, şi a înfipt hârleţul cam pe unde socotea el că toate recomandările vânzătorului de puieţi sunt respectate. A marcat cu lopata, cât s-a priceput, un cerc cu o rază de treizeci de centimetri. Pământul era îngăduitor, până de curând acolo fusese un rond de gladiole care se uscaseră.

Şi-a scos haina, şi-a suflecat mânecile şi a împins cu talpa lama hârleţului. Se oprea din când în când şi privea cerul lipsit de orice urmă de nor. Totul în jur era limpede şi încremenit, numai el părea viu.

Moviliţa de lângă groapă sporise. Domnul Simion răsucea hârleţul, apoi scotea cu lopata pământul mărunţit. S-a oprit de câteva ori să se îndrepte din şale şi să-şi tragă sufletul. Îşi simţea mâinile şi genunchii amorţiţi, dar nu mai avea nicio importanţă. De data asta, groapa însemna viaţă. Când a adâncit-o de două lungimi de hârleţ, a socotit că e de ajuns. A adus copăcelul, l-a proptit de buza gropii şi a aruncat prima lopată de pământ peste rădăcinile subţiri ca nişte artere.

I se părea că trăieşte un miracol. Tot ceea ce îi fusese interzis urma să crească prin copăcelul acela care o să dea rod într-o bună zi şi în jurul căruia îngerul se rotea cu aripile deschise. Vor trece şapte ani, atât cât e nevoie pentru ca sufletul să se poată desprinde. Dar numai după ce îngerul va culege cireşele coapte şi va redeveni Cireşica, aşa cum şi-o imagina când privea visătoare pe fereastră, cu buzele umezite de carnea fructelor.

Nu putea fi liber decât dacă o iubea pe Melania. Dar nu putea s-o iubească pe de-a-ntregul decât dacă era şi ea liberă.

Domnul Simion a simţit că mai lipseşte ceva. El era emisarul, luntraşul, şi aşa trebuia să rămână ca să redevină el însuşi. A mai adăugat o lopată-două de pământ, încât copăcelul să-şi ţină poziţia verticală. Apoi a intrat în casă, a mers orbeşte prin întunericul coridorului, a intrat în camera Melaniei, străin la cele din jur, şi a dibuit, între paginile cărţii, scrisoarea.

Copacul îl aştepta cu acea răbdare pe care o au copacii şi oamenii n-or s-o aibă niciodată. Domnul Simion a îngenuncheat pe buza gropii şi a aşezat plicul între rădăcini, ca şi cum l-ar fi pus între degetele unor mâini împreunate. A rămas aşa o vreme, fără să se gândească la nimic, într-o golire de sine. A dibuit pachetul în buzunar şi şi-a aprins o ţigară pe care a fumat-o încet, mirându-se că până şi fumul ţigării e limpede.

Se simţea pentru prima dată împlinit. Între el şi Melania nu mai existau secrete, iubirea lui nu mai era stânjenitoare, putea s-o păstreze pentru sine, ca pe o bucurie a vieţii câtă îi mai rămăsese.

Ultimele lopeţi de pământ au acoperit scrisoarea. În jurul cireşului se făcuse o moviliţă, ca de fiecare dată când pământul e răscolit. Va trece timpul şi ţărâna se va aşeza la loc, aşa e de când lumea. Ei doi, Zolly şi Cireşica, vor sta de o parte şi de cealaltă a trunchiului, Zolly îi va citi scrisoarea şi ea o va asculta, în sfârşit, citită de vocea lui. Apoi vor mânca din fructele pomului aceluia şi lumea o va lua de la început.

(fragment din nuvela Cireşica, inclusă în volumul Povestiri despre oameni obişnuiţi, în curs de apariţie la editura Polirom)

© 2007 Revista Ramuri